Orbi

Nu știu ce-nseamnă să nu vezi cu ochii, dar știu ce-nseamnă să-ți orbești inima, cu tot sângele ei, să-i dai peste gură instinctului care urlă "Nu!", să-ți înveți mintea să-ți justifice drumul în jos. Această carte mi-a spart în față o oglindă și m-am văzut bucăți în toate cioburile ei. Pare ciudat, însă eram întreagă în fiecare ascuțitură. Pentru că totul omului cu sufletul orbit este un tot mai mic. Ca să te-ntorci la tine, că altă cale nu e, iubește-te-n fărâmă, deschide pleoapa ei, cum zice Petronela în cartea asta pulsândă, răvășitor de necesară. (Ana Barton) Mărturisesc că am citit cartea Petronelei Rotar de două ori. Prima dată am citit-o încercând să înţeleg fuga, un fel de du-te vino ameţitor. Plecări, veniri, localităţi, toată lumea fuge aparent pe undeva şi constant de propria persoană. Personajul principal stă locului doar vreo câteva săptămâni şi numai când are depresie acută. A două oară am citit volumul ca să îmi delimitez mai clar portretele: nu numai portretul Alexei sau cel al lui Călin, cele două personaje principale, ci şi portretul personajului psihodramă, portretul părinte-feminin, portretul părinte-masculin, portretul personajului "societate românească". Fiecare dintre ele devine pe rând personaj principal, chiar şi numai pentru câteva secunde, şi apoi decor, obiect de recuzită în caruselul unui roman care poate fi citit pe foarte multe planuri. Ceea ce uneşte toate aceste planuri este sinceritatea. Onestitatea dusă până la extrem a unei femei sfâşiate între inerţia de a se minţi prinsă în construcţiile sociale care i-au fost inoculate şi incapacitatea de a trăi aşa. Ca o disecţie făcută pe viu, cartea Petronelei este construită în jurul revelaţiei dureroase că, deşi ne ascundem sub un munte de mecanisme de apărare cotidiene, de noi înşine nu avem unde să fugim. (Anca Mizumschi) Șarmul imediat al scrisului Petronelei Rotar vine din faptul că ea tratează literatura ca pe o problemă personală. Una directă, intensă și presantă, care nu suferă amânare. Ea vine în literatură așa cum vii la confesor, la psiholog: aducând cu tine complicațiile cele mai intime și mai chinuitoare ale vieții tale personale, lucrând direct în materia lor dureroasă pentru a ajunge la vindecare. E deopotrivă o formă de curaj literar – și una de generozitate. O astfel de carte curajoasă și generoasă, vorbind despre abuz și violență și rezistența în fața lor, e și cea de față. Sunt sigur că va însemna ceva important – pentru victimele abuzurilor și cele ale literaturii, deopotrivă. (Radu Vancu)